Salonul de proiecte continuă seria expozițiilor generate de open-call-ul destinat tinerilor artiști, având ca scop principal sprijinirea producției de artă contemporană. Selecția lucrărilor prezentate în acest episod a fost realizată de artistul Ciprian Mureșan care își argumentează astfel poziția:
„Am acceptat – poate mai mult din masochism decât din satisfacția preluării poziției celui care ar decide ceva – invitația Salonului de proiecte de a selecta câteva propuneri adunate în urma unui open call. Învârtindu-mă pe loc eu însumi într-o mlaștină de nesiguranță și căutari, situația poate părea comică: cum să aleg eu 6 proiecte din aproximativ 70? Aceste nesiguranțe nu trebuie privite ca o scuză pentru eventuala receptare proastă a expoziției, pentru că starea de îndoială permanentă îmi convine personal de minune și îmi hrănește „practica artistică”. Ca atare, ar fi nedrept și inutil să caut, să inventez o linie sau ceva coerent în alegerile făcute. E important de menționat că nu am ales lucrări definite, ci propuneri de proiecte care urmau să fie realizate, în a căror producție nu a trebuit și nici nu am intenționat să intervin, dar pe care, poate din deformație profesională, mi le-am închipuit așa cum le-aș fi realizat eu.
Andreea Ciobîcă se autoflagelează prin desen, lucru care nu poate să nu impresioneze. Grupul Mixer pornește de la un fenomen răspândit printre gospodinele din România, acela de a împărtăși și copia rețete culinare – un fel de open source rezultat din motivații pe care grupul Mixer le „cercetează” în lucrarea lor, adunând un bagaj de documente și mărturii pe care le procesează prin ilustrații care fetișizează „recuzita” acestui fenomen, dar și prin identificarea lor cu „subiectul” (prin scrierea unui propriu caiet de rețete). Aceste metode trec dincolo de o „cercetare sociologică” (așa cum ar numi-o marii curatori). Departe de a-i ajuta pe cei marginalizați – unii din artiști fiind, dimpotrivă, chiar privilegiați pe scena artistică (Mihuț Boșcu Kafchin a fost selectat în Trienala de la Paris, iar Andrei Dinu e un scenograf de succes) – aș putea spune că alegerile au fost făcute după criterii diferite.
Dacă la unele lucrări selecția a ținut cont de criterii formale, altele nu au nimic de-a face cu vreo istorie a artei (pe care, oricum, se pare că nimeni nu o cunoaște prea bine, ceea ce face ca ea să fie reinventată acum de galeriști, oameni de afaceri colecționari, comuniști, capitaliști, mnaci, erstebănci, reviste de artă – până și Biserica Ortodoxă are ceva de spus pe acest subiect). Dacă lucrările lui Mihuț au bătut târgurile Europei și poate chiar pe cele americane, Andrei Dinu nu a mai expus ca artist, din câte știu, decât în cerc restrâns. În ambele cazuri m-au atras absurdul și ironia: Dumnezeu reprezentat ca glob de discotecă cu barba de Moș Crăciun sau icoana în care pustnicii se uită tâmp la niște sandvișuri.
Flaviu Rogojan nu e convins dacă e artist sau curator (poate nu e niciuna nici alta), dar am interpretat această ambivalență ca pe o reacție la valul de pictori care împânzesc străzile Clujului și Fabrica de Pensule. El transformă un spațiu dedicat expoziției, adică „sfințit”, într-unul obișnuit, fără vreo funcție specifică. Altfel spus, el merge exact împotriva tendinței (de lăudat) de a crea cât mai multe spații de artă și nu văd de ce nu ar avea acest drept. Iar pe cei care nu au chef să vadă expoziția îi invităm să folosească lucrarea Danielei Pălimariu, lucrare care s-a vrut a fi funcțională, și sper ca ea să aiba rolul unui spațiu de relaxare și odihnă (în unele birouri corporatiste dar și în spațiul expoziției).
Deși unele lucrări încearcă să evite diverse trenduri și pot aluneca în capcana altora, cred totuși că ele au în comun incapacitatea de a repeta un exercițiu. Acest fapt, care în gimnastică poate conduce la dezastru, poate fi benefic în câmpul artei pentru că ne face să ne dăm seama de imposibilitatea oricărei profesionalizări, a oricărei siguranțe date de un statut, titlu onorific, diplomă, certificat de autenticitate sau chiar autoconștientizare de sine ca artist.
După toată această experiență am rămas cu cel puțin încă o întrebare, care se adaugă noianului meu de îndoieli: avem oare nevoie de un titlu?”
