CEEA CE DISTRUGEM ŞI CELEBRĂM ÎN ACELAŞI TIMP
13 decembrie 2012 -
3 februarie 2013

În sezonul trecut, Salonul de proiecte a acționat ca un catalizator pentru producția de artă contemporană locală, încurajându-i pe artiștii tineri să formuleze propuneri care s-au materializat în două expoziții colective ce au prezentat lucrări produse special cu ocazia acestor evenimente. În continuarea acestui demers a fost lansat un al doilea Open Call, iar expoziția de față prezintă selecția realizată de artista Aurelia Mihai. O trăsătură care merită subliniată în legătură cu această expoziție - și care constituie poate un simptom al statutului artistului contemporan care alege de multe ori colaborarea, acțiunea comună și angajamentul în numele unor cauze care trec dincolo de practica/motivația singulară, individuală - este prezența lucrului în colectiv. Într-un moment în care presiuni de diverse tipuri ar putea condiționa anumite alegeri, ar putea dicta subiecte și abordări previzibile, ușor de anticipat și asimilat la nivelul sistemului simbolic și comercial al artei contemporane, artiștii prezenți aici acționează idiosincratic, își configurează autonom propria subiectivitate, decupand propriile lor nișe în continuum-ul unei realități marcate de criză. Un fir comun poate fi totuși detectat în încercarea lor de a deturna diverse formate și reflexe mentale, habitudini sociale, alterându-le și construind sensuri imprevizibile.


Apparatus 22 lucrează cu fantasma pe care o construiește industria modei, artiștii dezvăluind momente de adevăr și emoții ce ies la suprafața prin fisurile unui „construct-al-realității-imbunatatite”. Ei deturnează limbajul folosit în modă, strategiile ei hipnotizante de seducție, pentru a imagina un alt

viitor, la fel cum și colectivul Soyons Impossibles deturnează formatul exercițiilor yoga în scopul revelarii interdependenței dintre transformarea spirituală și emanciparea politică, întrebându-se dacă reconstrucția personală prin acțiunile realizate cu propriul corp poate regla injustiția economică sau discriminarea. Iulia Toma meditează asupra codului social imprimat de purtarea hainelor standard (uniforme, salopete, halate), fiind interesată de mutațiile survenite în statutul și reprezentarea muncii feminine, la locul de muncă și în contextul activităților casnice, înainte și după 1989.

În cazul Tatianei Fiodorova și al Ralucai Popa, reflecția asupra trecutului se împletește cu elemente extrase din istoriile personale, ambele artiste luând ca punct de plecare lucrări realizate de tații lor. Fiodorova realizează o carte de artist în care chestionează poziția artistului în Moldova sovietică, iar Raluca Popa construiește o animație, recontextualizând astfel un corpus de desene în încercarea ei de a rememora - și totodată a analiza - demersul tatălui ei. Trecând de la experiență personală la investigarea realității exterioare, Sorin Popescu exploatează precaritatea mobilierului urban transformându-l într-un dispozitiv fotografic rudimentar. În acest fel, imaginea este rezultatul unui act care suspendă complet implicarea subiectivă a artistului, acționând și ca un comentariu critic asupra hiper-tehnologizării prezente. Rezonând cu panica actuală privind iminența sfârșitului lumii, colectivul Monotremu propune o viziune optimistă în care distrugerea este sărbătorită într-o coregrafie spectaculoasă, căci, după cum consideră artiștii, ceea ce distrugem și celebram se află într-o relație de interdependență totală.